…știi momentul acela când te întorci după ani și ani într-un loc unde obișnuiai să mergi în copilărie și îți amintești perfect scurtăturile, casele… așa mă simt acum încercand să scriu din nou după atâția ani: pășesc nehotărâtă– tastez și sterg și după tastez din ce în ce mai repede…mă opresc, citesc iar; apăs pe clanță temător– decid să public textul după ce privesc în gol, prin ecran, minute în șir; închid ușa repede după mine– caut repede altă ocupație încercând să nu mă gândesc la cei ce vor citii; aprind lumina și descopăr obiecte dragi, poze și amintiri– este ca o scânteie în mine, alimentată de dorința de a recitii fiecare rând… la unele zâmbesc cu drag, la altele oftez…
Locurile unde te regăseai în fiecare cuvânt sunt acum doar 4 pereți din trecut, însă nu înseamnă că nu poți așterne gândurile în continuare oriunde, oricând…tu rămâi la fel de temător să pășești și în locuri noi; poți să zugrăvești pereții în alte culori, dar cărămida rămâne la fel. Te intrebi la fiecare pas dacă ai găsit locul tău în sfârșit- dacă e cuvântul potrivit, dacă ai ajuns acasă– daca asta ți-e povestea, dacă sunt doar alți 4 pereți– dacă e doar un capitol…
Cauți răspunsuri la fiecare scurtătură, fiecare perete, fiecare om…însă doar tu decizi să așterni cuvintele, să le lași libere să fie citite, să le rostești cu drag sau cu mâhnire, cu dor sau cu regret, cu tonul ridicat sau în șoaptă… să te răzgândești, să le ștergi sau să le retragi cu părere de rău, cu patos … sau pur și simplu, să pleci fără să spui nimic.
Denise 